Portretul.

 Chiar dacă ești așa departe  
  Și nu-ți mai simt inima cum bate,  
  Iar gândurile sunt acum doar niște șoapte  
  Ce se strecoară în fiecare zi purtate  
  De același dor ce sufletul străbate,  
  Cu fiecare clipă ce trece  
  El lasă în urma lui o ploaie rece  
  Picături și ..Nu știu ce se mai petrece  
  O pânză tăiată de foarfece  
  Și drumul nu se mai oprește.  
    
  Ieri era un soare și un zâmbet  
  Azi nimic nu mai e perfect.  
  Cuvintele se scurg încet de pe-un portret  
  Ce stă agățat pe holul cu tapet  
  Privind spre ușa pe care ea a plecat încet.  
  Ar vrea din nou să strige,  
  Chipul ei să poată o dată a-l mai atinge,  
  Din nou să mai alerge  
  Cu dorințe și mai aprige  
  Să oprească timpul din a se mai scurge...  
    
  [În liniștea nopții bătrânul portret plânge  
  Tăcerea cu vorbe o străpunge  
  Amintirile lui ...doar niște bucăți de sticlă  
  Desprinse din vechea, tainică oglindă]